Ati fost vreodata pe un drum necunoscut, si deodata nu mai gasesti destinatia asa ca setezi GPS-ul sa te scoata repede undeva - preferabil la autostrada - iar el iti raspunde cu un drum micut, transparent, marcat cu doua liniute, un amarat de drum fata de celelalte drumuri de pe harta, vizibile si colorate frumos cu galben sau cu verde? Pare ultima solutie, esti pierdut in salbaticie asa ca multumesti cerului ca te scoate din ananghie... nu te grabi sa intri pe drumul ala. Nu intotdeauna precum in cer satelitii vad lumea, asa-i si pe pamant.
A doua zi a calatoriei noastre catre casa trecea pe langa un loc pe care vroiam sa il vad neaparat. Genul ala de loc din top destinatii turistice, cu care primesti poza cu fwd pe email si pe care il pui in Pinterest in board-ul 'De vazut in viata asta'.
"Trecea pe langa" e destul de mult spus, pentru ca poza de mai sus este a unui orasel pescaresc izolat, situat intr-un grupulet de cinci asezari (Cinque Terre) aflate la curba de vest a cizmei Italiei, la o distanta apreciabila de civilizatie. Cred ca mult timp acolo nu s a ajuns decat cu barca. Dar asta nu se vede pe harta, mai ales cand te uiti cu o seara inainte iar vederea si mintea iti sunt putin incetosate de la aburii extazului calatoriei.
Asa ca am iesit de pe autostrada si am luat la rand serpentinele de pe coasta, ce au un peisaj atat de frumos ca am oprit de cel putin cinci ori sa il admiram. Tot uitandu-ne in jur, nici nu am observat cum deodata am intrat intr-o ceata inexplicabila pentru ziua asta superba. Mai tarziu ne-am dat seama ca nu era ceata, ci nori.
Eram chiar pe creasta, pe un drum destul de ingust si cu vizibilitate zero, suspendate undeva in palcul de cumulonimbus pe care il admirasem de jos. GPS-ul isi facea insa treaba si tinea drumul inainte catre Riomaggiore. Am continuat, insa parca ne mai scazuse entuziasmul. Peisaj ioc de la ceata, mergeam cu viteza redusa, si opriri din cauza reparatiilor la drum. Pana cand ajungem la o intersectie in care toate drumurile erau inchise. La nici 10 km de Riomaggiore, drumul era blocat, fara nicio ruta ocolitoare..!
Ce putea sa fie mai rau?
Pai, de exemplu, putea sa inceapa o ploaie torentiala. Ceea ce s-a si intamplat. La comanda 'Scoate-ne naibii de aici catre autostrada, vaffanculo Riomaggiore', GPS-ul a raspuns prompt cu un drumulet amarat, slabanog, ce abia se vedea in harta. Am luat-o pe acolo, fiindca alta varianta nu aveam, iar ceea ce ni se paruse aventura pana atunci, nu s-a dovedit decat un preludiu. Drumuletul a luat-o voios prin munte, a renuntat la un sens de mers, s-a transformat intr-o cararuie pietruita pe sub crengile padurii si, la un moment dat, s-a rupt de tot din cauza suvoiului care se scurgea de pe pietrele din dreapta spre prapastia din stanga.
Tacerea din masina era aproape asurzitoare... nu aveam loc sa ne intoarcem, iar inainte nu stiam ce urmeaza. Slava domnului ca a urmat o masina din sens invers, cu doua femei care treceau muntele, razand si parand ca se distreaza teribil de situatie. "Alte nebune" am zis cu mama, si am rasuflat usurate. Pana la urma, drumul se termina cu un alt drum si nu cu o prapastie...
Niciodata nu m-am bucurat mai mult cand am vazut o autostrada, ca acum.
A doua zi a calatoriei noastre catre casa trecea pe langa un loc pe care vroiam sa il vad neaparat. Genul ala de loc din top destinatii turistice, cu care primesti poza cu fwd pe email si pe care il pui in Pinterest in board-ul 'De vazut in viata asta'.
 |
| Riomaggiore, Cinque Terre, Italy |
Asa ca am iesit de pe autostrada si am luat la rand serpentinele de pe coasta, ce au un peisaj atat de frumos ca am oprit de cel putin cinci ori sa il admiram. Tot uitandu-ne in jur, nici nu am observat cum deodata am intrat intr-o ceata inexplicabila pentru ziua asta superba. Mai tarziu ne-am dat seama ca nu era ceata, ci nori.
Eram chiar pe creasta, pe un drum destul de ingust si cu vizibilitate zero, suspendate undeva in palcul de cumulonimbus pe care il admirasem de jos. GPS-ul isi facea insa treaba si tinea drumul inainte catre Riomaggiore. Am continuat, insa parca ne mai scazuse entuziasmul. Peisaj ioc de la ceata, mergeam cu viteza redusa, si opriri din cauza reparatiilor la drum. Pana cand ajungem la o intersectie in care toate drumurile erau inchise. La nici 10 km de Riomaggiore, drumul era blocat, fara nicio ruta ocolitoare..!
Ce putea sa fie mai rau?
Pai, de exemplu, putea sa inceapa o ploaie torentiala. Ceea ce s-a si intamplat. La comanda 'Scoate-ne naibii de aici catre autostrada, vaffanculo Riomaggiore', GPS-ul a raspuns prompt cu un drumulet amarat, slabanog, ce abia se vedea in harta. Am luat-o pe acolo, fiindca alta varianta nu aveam, iar ceea ce ni se paruse aventura pana atunci, nu s-a dovedit decat un preludiu. Drumuletul a luat-o voios prin munte, a renuntat la un sens de mers, s-a transformat intr-o cararuie pietruita pe sub crengile padurii si, la un moment dat, s-a rupt de tot din cauza suvoiului care se scurgea de pe pietrele din dreapta spre prapastia din stanga.
Tacerea din masina era aproape asurzitoare... nu aveam loc sa ne intoarcem, iar inainte nu stiam ce urmeaza. Slava domnului ca a urmat o masina din sens invers, cu doua femei care treceau muntele, razand si parand ca se distreaza teribil de situatie. "Alte nebune" am zis cu mama, si am rasuflat usurate. Pana la urma, drumul se termina cu un alt drum si nu cu o prapastie...
Niciodata nu m-am bucurat mai mult cand am vazut o autostrada, ca acum.
